DESPRE IPOCRIZIE

Oamenii sunt ipocriti! Stiu, n-am descoperit eu asta si nici n-am inventat-o.
De fiecare data cand isi scot, zambind, gherutele, lustruite, date cu lac, sau pe cele pe care au omis, cu stoicism, sa si le ascuta, ma enervez. Suficient ca sa nu ma mai simt in elementu-mi, insuficient sa le dau satisfactie.
Ca sa fii ipocrit, cred insa ca e nevoie de arta. O sa-mi precizati, coerent si argumentat, ca ma insel.
Va contrazic! Ca orice calitate, si ipocrizia desavarsita necesita inzestrare naturala, ambitie si multa, multa munca. Ipocritul perfect e cel care reuseste sa isi atinga scopul, indiferent de combatant. Pai, pe romaneste, asta ar suna cam asa: sunt ipocrit, te flatez sau te sap ca sa ti se intample ceva, rau sau bun. Nu reusesc, inseamna ca sunt un ipocrit idiot, nepregatit si fonfleist. Un inevoluat redus si abject, un adaptat involut, un nimic.
Ma distreaza ipocritii de ocazie, chiar perseverenti, duc batalii, declanseaza razboaie si esueaza, pana la urma, prin a recunoaste ca celalalt a fost mai bun.
Nu inteleg niciodata ca energia, ca si viata, se duc. Important este ce si cum lasi in urma....

MI-AR PLACEA

Ei, bine, mi-ar placea:

1. sa mai pot visa.
2. sa se termine urmatoarele doua zile mai repede.
3. sa mai scriu.
4. sa cresc in greutate.
5. sa nu mai creada prietenii ca-i ignor. stiu ei care.
6. sa ma bucur de lucrurile mici si sa nu le ignor pe cele mari.
7. sa dau, uneori, timpul inapoi. sa pot face aceleasi prostii, nu sa repar ceva.
8. sa privesc marea si ea sa ma priveasca pe mine.
9. sa alerg de nebuna la volanul LULUTEI, cu destinatia niciunde.

Dar cred ca cel mai mult mi-ar placea sa mai CRED. In oameni, in mine si in minuni.



Van Morrison - Brown Eyed Girl
Asculta mai multe audio Muzica »

Da inventez o leapsa, desueta si neinsemnata, dar e a mea. O dau Laurei, pe care n-am apucat s-o cunosc, o pasez si lui Dan, pe care l-am omis in ultima vreme, lui Robert, sa ne amintim de vremurile cand puteam orice si Nicoletei pentru cele in care cu indiferenta traim.

Si domnului cu ciocolata, caruia ii lipseam. De pe blog.

SAPTAMANA PATIMILOR MELE

Arareori nu ma enervez. Mai exact, mai niciodata. Ma aprind usor si ard cu auto-combustie. Ma consum repede si imi revin imediat.

Azi nu am mai reusit. M-am enervat si m-a tinut. Inca ma MAI TINE.

Dimineata m-au enervat unii, apoi altele, apoi m-am enervat eu pe mine, apoi masina, apoi vremea, internetul, mancarea, telefonul, reteaua, tastatura. Ce nu m-a derenjat?!

Cel mai tare ma enerveaza nesimtirea si, nu stiu cum reusesc, dar de fiecare data cand dau de ea, nu pot sa ma deturez. Ma enervez ca-I accept. Ma enervez ca MA accept acceptandu-i. Ma enervez ca ma enervez pe mine si ca nu pot sa-i schimb pe ei.

Uneori mi-as dori ca nesimtirea sa doara, fizic. Imi place sa cred ca exista oameni care doar asa pot invata ceva. Sunt constienta ca si asta e o iluzie....