CUM NU AM VRUT EU BUCHETUL MIRESEI, DAR M-A VRUT EL PE MINE

MOTTO:
" De fiecare data cand imi fac program administrativ, ma pocneste insipratia."

DE MINE

Sambata fusei la nunta. Nu spun la cine si nici unde. E top-secret si asa ramane. Inainte sa ma prezint imbracata regulamentar la evenimentul cu pricina, ma suna blonda.

- Pleci la nunta?
- Dea....
- Bine, ai misiune: sa prinzi bochetu' miresei. Tu il prinzi, il facem juma-juma. Da' sa-l iei, ai inteles?
- Io? Ai innebunit de tot. Ma si vezi ca ma bat cu duduile prezente pe trei floricele, le smulg parul din cap si paietele de pe rochii sau le dau vreo doua peste picioare sa prind bochetu'? Io nu ma marit si, daca vrei, prinde-ti tu cate bochete vrei! Ce-s io, masa de manevra? Tu sindicalist?
- Huo. Ceva te rog si eu o data si tu nimic.

Plec. Trece dimineata, trece dupa-amiaza, vine seara. Mergem la local, ca oamenii. Ca un Mos Craciun incarcat cu tot felul de aparaturi - nu de ascultare, intru in restaurant. Ma intampina niste baieti cu niste pahare in mana. Insfac unul. Piscotul de pe el se tavaleste pe jos.....

- E semn bun, zice soacra mica. La anu' te mariti.
- Aham, zic eu.

Cu superstitiile nu te pui, am invatat eu de mica; da' ca sa ma marit, trebuie sa zic DA, iar eu stiu sa zic doar NU, deci nu ma marit, ma linistesc singura...

Ma asez cumintica unde mi-e numarul. Se fura mireasa, furam mirele, se pupa aia pe acolo, se danseaza, se canta, se la la la si la la la. Trece seara, trece noaptea,
vine dimineata. Pericol!

Miresica vine la mine:

- Arunc buchetul!
- Foarte frumos, succes.
- Trebuie sa-l prinzi.
- Io? Da' ce? Nu mai ai doamne nemaritate p-aici? De ce eu?
- Mai sunt, dar trebuie sa-l prinzi tu.
- Bine, aduna-le pe ele si mai vedem.

Scap pe moment, dar e cazul sa organizez o diversiune. Norocul meu, la nunta sunt si straini care nu prea inteleg ei ce se intampla, asa ca-i pot manipula usor. Putin peste un metru 90, vreo suta si ceva de kile, e bun, bate orice duduie la prins florile. Ma duc cu tupeu:

- You have to catch the bride's flowers.
- Nein!
- Ja! You have to.
- Only women are allowed to do that, i saw that in movies.
- Nein. We are in Romania, you have the unique opportunity to do that. It is a tradition here, zic eu dand din toate pleoapele.

In jurul meu, baietii ma sustin. E clar, am rezolvat problema, rasuflu usurata.

Vine mireasa, cu alaiul de doamne nemaritate, se intoarce, isi ia avant, pac!
Omul meu isi face datoria. Dintr-un voleu prinde bochetu', dar intreaga asistenta insoteste realizarea cu un lung si apasator "OHHHHHHHHHHHH"! Tipul se prinde! A facut ceva rau. Imi arunca o privire dulce si se retrage.

Miresica insista. Se intoarce din nou, arunca. Obiectul se indreapta cu putere spre mine, ma feresc, ma loveste in cap si ajunge pe jos.

- Gata, e al tau.
- Nu e, ca nu l-am prins. Trebuie sa mai arunci o data!
- Ba e al tau.
- Ba nu!
- Bine, hai, mai arunc, dar de data asta sa nu te mai feresti.
- Io? Nu m-am ferit nici data trecuta. Ti s-a parut!

Se duce la locul ei, isi ia avant a treia oara si PAC. Ghinion. Salonul are tavan fals, miresica probabil a vrut ca a treia oara sa-mi sparga capul cu buchetul si a aruncat cu toata forta ei. S-a oprit in tavan. Atat de departe ca in primele momente nu a fost nimeni in stare sa-l dea jos de acolo. Cum nunta nu putea sta pe loc, aia ghinionista am fost tot eu pana la urma. M-au plantat pe un scaun si mi-au pus voalul in cap, apoi m-au pus sa ma invart in jurul salii, sa dansez dansul miresii sau cum se mai cheama ala.

Pana am plecat, nu recuperasera bochetu', dar mi l-au dat a doua zi, cand am mancat ciorba aia de potroace. (Buna ciorba!). Cica s-au urcat pe mese si au dezorganizat organizarea alora ca sa-l recupereze.

Stiti cum s-a incheiat povestea? Cum trebuia. O sun pe blonda:

- Am bochetu'. Sa vii sa-l iei! Si-i povestesc toata tarasenia....
- Nu mai iau nimic, esti dusa, strici nunta oamenilor cu fitele tale. Sa ti-l tii.

N-am stricat nicio nunta, parol. Pana si chelnerii au zis ca nu au mai vazut de mult asa o nunta deosebita.... Ce Dumnezeu fac cu el acu'?

EU VOTEZ!

Dupa patru ani in care am refuzat cu vehementa sa mai fiu un cetatean model si chiar i-am sfatuit si pe altii sa trateze cu posteriorul intreaga clasa politica, m-am decis sa votez. Ce se intampla zilele astea la televizor, tatismul, balcanismul si fustangismul partidelor in prag de campanie electorala ma umple de scarba profunda. Romania, in zilele noastre, nu mai este altceva decat o adunatura sinistra de interese personale. Si asa, cred ca o diversitate politica e intotdeauna mai buna decat un consens national, reformat spre stanga sau spre dreapta.

La uninominal, nu o sa votez pentru om, ca la noi nu exista, politicienii nostri nu se pot numi asa. O sa votez insa pentru principii, pentru cele personale care nu mi s-au schimbat in ultimii 20 de ani.

CUM IMI DESTABILIZEAZA BLONDA BUGETUL

Pe blonda ati cunoscut-o deja. Este personajul acela din viata mea care ma lasa sa scriu despre el pe blog, cu viziunea si cuvintele mele. O tipa super, pe care n-as da-o la schimb pentru nimic in lume, in ruptul capului.

De fiecare data cand ies cu blonda la shopping din acela de femei, materializat in hainute, briz-briz-uri, farduri sau alte prostioare muieresti, eu ma intorc cu cardul gol, ea nu cumpara nimic.

De fiecare data, dar de fiecare data, se intampla la fel.

Acum vreo trei saptamani, intr-o seara, ma intalnesc cu blonda:

- Sa vezi ce am descoperit. La noi in cartier, au deschis un magazin nou cu haine. Nu sunt scumpe deloc si sunt..... suuuuuuper.
- N-am bani, sunt saraca, i-o tai eu, ca de fiecare data.
- Hai ma, doar ne uitam. Am vazut ieri o rochie acolo, draguta, pentru mine, dar nu m-am decis. Sa-mi zici si tu ce parere ai......
- Nu merg, ca iar raman fara niciun ban, chiar nu-mi permit de data asta.... E departe?, incep eu sa ma inmoi asa putin.
- Nu, e chiar la statia cealalta de autobuz; in 5 minute, pe jos, suntem acolo....

Ma convinge, e bun mersul pe jos, nu cumparam nimic, nu pierdem vreme multa, doar ne uitam. Daca ii e buna rochia aia si-o ia, dar eu nu cheltui nimic, am decretat. Pornim vitejeste la drum. Cei 200 de metri sunt mult mai lungi, mai ales cand stai sub presiunea lui....

- E cam tarziu, crezi ca inchide? zice tot ea.
- Doamne fereste, cum sa-nchida? Hai mai repede!

Ajungem la magazinul cu pricina. Intr-adevar nou, nimic de zis. Cochet, aranjat cu gust. Intram. In stanga, haine - camasute aranjate pe culori si categori. Intorc ravasita capul - clar, directia aia nu-i de mine, e periculoasa. In dreapta, rochite - asezate la fel. In fata pantaloni. Ma abtin sa ma apropii de vreunul din rafturi.
- Hai, unde e rochia, zic. Cum arata?

Scotoceste blonda la raionul din dreapta. Scoate o impletitura colorata, un fel de pulover mai lung.

- Asa era, dar alta culoare. Hm, nu mai are, cred....
- Sa intrebam!

Dar intrebam degeaba, nu mai are. Rasuflu usurata. "Am pazit ambele bugete, raman intacte." imi zic.

- Sa mergem! consider eu ca e momentul sa transez problema.
- Mai stai putin, poate gasesc altceva.

Si mai stau. Pret de cateva secunde ma postez statuie in mijlocul magazinului si nu ma uit la nimic, apoi vine ispita. O duduie bruneta, cu ecuson in piept pe care-i scrie numele. Ma fac ca nu o vad.

- Sa va ajut cu ceva? Cautati ceva anume?
"La naiba, imi zic eu in gand, ce caut? Ce caut eu aici? O omor pe blonda, uite in ce situatie ma pune."
- Aaaaa, pai, voiam sa ma uit de o camasa.
- Sunt aici, ce culoare doriti?

Ma apropi eu de raionul cu pricina, spunandu-mi insistent ca nu o sa-mi placa nimic. Duduia, langa mine, miere si lapte. Ii arunc o privire candida, atat de dulce ca dispare imediat, dar incep sa scotocesc prin toale. Mare greseala! Nu trece mult si se petrece nenorocirea. O vad, o camasa alba, impecabila, cu guler mare, legata organic de un puloveras gri. "Ce ma fac, e exact ce-mi doream de mai multa vreme. Nu ma fac nimic, nu am bani, nu ma ating de ea" isi zice mintea mea in sinea ei.

Dau sa ma intorc sa plec. Blonda, ca un facut, in spatele meu!

- Ai gasit ceva?
- Hm, nimic, nu-mi place nimic.
- Ia uite, camasa cum iti doreai tu.....
- Nu, nu e chiar asa cum voiam.
- Hai nu mai minti, bati campii, e exact asa.
- E mare. Nu e buna.
- Sa vedem. E marimea ta.
- Da, dar e mare si nu mi-o iau ca n-am bani.
- Probeaz-o macar.
- Nu probez nimic! E mare!
- Hai, miss, ce pierzi?
- Toti banii care-i mai am pe card!
- Fas, nu ne-au facut pe noi banii niciodata.


In fata unui astfel de argument, cedez. La naiba, are dreptate, noi ii facem pe bani, nu ei pe noi, imi spun eu din profunzimea gandiri-mi sabloidizate. Ce, ar fi prima data cand raman fara bani? Intru in cabina de proba, ma dezbrac, ma imbrac. E marimea buna, normal. Nu am bani, nu caut nimic, dar e marimea buna, ca, daca as fi avut bani si as fi cautat ceva insistent, ar fi fost mare."Nu cred ca am atatia bani pe card, o sa-mi refuze tranzactia." ma incapatanez eu sa ma conving ca nu am nevoie de ea.

Dau perdeaua de la cabina de proba si aud toate doamnele prezente in magazin : " Vai ce bine va vine!". Imi vine.....
Ma tot intreb de fiecare data, daca nu cumva blonda organizeaza astfel de mitinguri ad-hoc cat sunt eu ocupata cu operatiunea probarii. Nu am inca un raspuns, dar o vad in stare.

O pisi din multime ii zice vanzatoarei:

- Aveti si mai mari?
- Nu, e ultima si nu mai aducem.

Asta ma convinge deplin. Ma enerveaza cumplit cand merg sa-mi iau ceva si ceilalti clienti se arunca fix pe ceva-ul la care ma uit eu, mi-l iau din mana, il pipaie, imi cer voie sa-l probeze. De data asta, camasa era pe mine si nu mai aveam de gand sa o dau. Daca se apropia cineva, il pocneam. In subconstientul insa meu imi mai puneam o speranta in card, sa nu mearga, sa n-aiba bani.

- O sa ne facem de doi lei. Nu cred ca am bani suficienti.....
- Hai sa vedem, zice blonda care stie bine cum e branza din burduf...

Cardul merge, iese chitanta, semnez.

- Hai, tu ce-ti iei?
- Nimic, nu-mi place nimic. Imi placea aia, dar nu mai au.

Iesim din magazin. Am un sentiment ciudat. Iar am ramas ara bani si, daca ma gandesc bine, camasa nu a fost deloc ieftina. Imi vine sa strang blonda de gat si pe mine sa ma maltratez cu parul in cap, poate-mi vine totusi mintea la locul ei. Pana acasa sunt ciufuta, refuz sa mai discut subiectul sau vreun altul.....

Ce ma scoate din minti cel mai tare e epilogul unei astfel de povesti. De fiecare data cand, dupa o astfel de intamplare, ma vede cu camasa aia imi zice: Vezi, miss, ce bine iti vine. Ce te faceai tu fara mine...." Ce ma fecam? Ramaneam cu cardul intact, e logic, nu?

Asta a fost acum trei saptamani. Ieri, cand am plecat noi sa devoram mancare irlandeza si am ajuns la Carul cu bere( dar asta e o alta poveste), am dat de un magazin. Micut, ieftin, cu haine deosebite. Ca de obicei, singura care a facut streap-tease prin cabina de proba am fost eu. Dumnezeu a fost insa prietenul meu. Nu mi s-a potrivit nimic. Cred insa ca doamnele de acolo au vazut in mine o maniaca a shopping-ului care maltrateaza o saraca blonda carand-o din magazin in magazin. Dupa ce am probat tot o camasa, tot alba, fara guler, dar cu maneci deosebite si, normal, accesibila, vanzatoarea mi-a dat lovitura de gratie.

- Va uitati la rochia aia alba. E marimea dumneavoastra, puteti sa o incercati, va vine.
- Nu e genul meu, nu ma uitam eu, se uita ea, ei ii place, nu mie.
- A, da? Aveam impresia ca pentru dumneavoastra cautati, ca va uitati asa... Pentru dumneaei? Imi pare rau, nu avem.

Normal, doar eu pot avea figura unei maniace a cumparaturilor, blonda poate face impresie doar la raioanele de carti si alte chestii intelectuale. Eu, cu textilele. O data mi se iveste si mie ocazia sa-i destabilizez blondei bugetul si nici atunci nu iese, ca nu vrea toala sa fie marimea ei.

P.S.

Trebuie sa recunosc insa un lucru si sa pastrez adevarul istoric. Nu e nici blonda departe de mine, numai ca-si face destabilizarea singura. De fiecare data, dar de fiecare data, la cateva zile dupa ce toalele ma baga in depresie financiara, blonda ma anunta ca si-a luat si ea ceva.

" Auzi, mi-am luat un paltonas nou. E alb si n-a fost scump. L-am vazut intr-o vitrina si a fost dragoste la prima vedere"

Macar atat.

VIATA PE SCURTATURA

Toate drumurile mici si neinsemnate pe care pornim uneori in lungul drum al vietii noastre nu ne fac decat sa vedem ca, undeva, paralel cu calea pe care am luat-o, mai anevoios si mai abrupt, mai lipsit de sens si fara cai de intrare, e drumul nostru.

Cateodata ajungem pe el, chiar inconstient, il urmam linistiti si entuziasti, apoi vedem cum urca sau coboara, vedem o curba lunga si o scurtatura - iluzia unor etape sarite. Apucam acele cai, poate obositi de atat de multa implinire. La inceput totul pare ca respecta un plan, apoi ne ratacim in auto-cautare.

Azi mi-am revazut drumul. Undeva intr-o zare cetoasa de dimineata de toamna rece, calea mea s-a transformat in autostrada. Are sase benzi si nu are limita de viteza. Eu sunt insa pe un podet, la un altfel de capat de existanta, nu am nicio cale directa sa ajung la el, ma inconjoara o padure de deziluzii si esecuri aparente.E departe si de neatins, dar il vad.

Nu soarele, ci norii m-au facut sa-l zaresc, norii care apar si atunci cand viata incearca sa o ia pe scurtatura. Il privesc si nu vreau inca sa pornesc spre el. Mi-e teama, poate, de calatoria necunoscuta ce m-ar duce spre cunoscut.

Viata nu are scurtaturi iar drumurile gresite pe care o luam, indiferent cat de lungi si line ni se par, nu ne pot implini. Toti avem curajul sa recunoastem ca am gresit, cati putem recunoaste, in fata noastra, ca de fapt ne-am gresit?

ARTA DE A AJUNGE LA TEATRU SAU CUM AM DEVENIT GOLANCA

Post cu aprobare speciala

SCENA 1
SAMBATA TRECUTA, PE LA 10.30, FIX ABSOLUT, PE ALTE MELEAGURI

Suna. Telefonul rosu, linia scurta. Numar de blonda... "La naiba", gandesc, "sambata la ora asta, blondele nu stiu sa foloseasca tehnologia, s-a intamplat clar ceva extrem de grav" Apas butonul verde, sfios......

- Alo! Ce faci? Esti in Bucuresti? Am invitatie la teatru diseara. Mergem?
- Pai nu sunt, dar ma intorc dupa-amiaza. Despre ce....
- Dea, vad ca esti ocupata, suna-ma cand poti. Bine?
- Te sun cand vin, dar....
ZDRANG

SCENA 2

SAMBATA TRECUTA, PE LA 16.00, TOT FIX SI TOT ABSOLUT, PARCARE DE BLOC, MILITARI

- Am ajuns, la cat mergem?
- La 7 fara un sfert trebuie sa fim acolo. La sase si un sfert e ok? primesc un raspuns sec....

Nu ma perturb si marsez:

- Da, sa-mi iau rochie de seara?
- Auzi,rochie de seara....
- Jeans?
- Auzi, eu sunt la serviciu si am treaba. Tu, daca tot n-ai ce face si aberezi, cauta pe internet adresa exacta, ca iar ne pierdem prin Bucuresti si eu nu mai suport sa fiu ghid cu harta in mana. Da, m-am saturat? Tu esti sofer, tu sa gasesti. E teatrul X, pe langa piata Y. Ai inteles?
- Da, dar.....

ZDRANG

SCENA 3, SAMBATA TRECUTA, ORA 18.00, CATEVA ETAJE MAI SUS DE PARCARE

Ma uit la ceas, constat ca e tarziu. Ceasul se uita si el la mine, dar se uita degeaba, nu ma poate ajuta cu nimic. Ma imbrac regulamentar in jeansi, trag un pluover pe cap, imi iau bocancii in picioare si geaca din cuier, cobor in fuga scarile si-mi amintesc ca iar am uitat de prietenul google si de adresa exacta. Cu o mana imi adun parul din toate directiile, cu cealalta sun un prieten.


- Un teatru, in piata Y?

Primesc indicatiile necesare. Omul, cunoscand personajul EU, repeta cu mine calm traseul, sa fie convins ca mi-a intrat corect in cap. La 18.15, eram la Luluta, cuminte. Vine blonda, la patru ace si intepata. Gandesc ca e grav.

- Ai cautat pe net?
- Normal! O luam pe acolo, pe dincolo, ajungem in timp. Stiu tot! dau eu cu praf de abureala.

SCENA 4, SAMBATA TRECUTA, ORA 18.45, CENTRUL BUCURESTILOR

Masini pretutindeni, in stanga, in dreapta, in fata, in spate. Ma uit la blonda, fierbea. Nu zicea absolut nimic. Asta ma scoate din sarite, in sinea mea, de fiecare data. Cand face asa nu iese nimic cum trebuie, e ca un facut.

- Stai calma, ajungem. In 5 min suntem acolo. Mai bine o suni pe doamna care ne astepta, sa-i zici ca mai intarziem putin....
- Hm, nu raspunde! Ne astepta deja.....

Ma bag printre masini, claxoane, injuraturi si tot arsenalul onomatopeico-sofericesc, Luluta da din oglinzi, eu din maini si reusim sa scapam din ambuteiaj. La 18.59 eram la adresa cu pricina, aia aflata de mine, teoretic, de pe net. Ajunsesem fix la timp. :))La sapte incepea spectacolul.
- Nu e asta teatrul! imi adreseaza blonda primele vorbe din proprie initiativa.
- Cum nu e asta, eu aici am gasit adresa pe net. In piata Y.
- Pe langa piata Y.

Pica cerul pe mine, instantaneu. La naiba, 2 teatre in 500 de metri patrati? E clar, sunt inculta! Dar, decat sa supar blonda cand are dreptate, mai bine ma flagelez singura in piata publica si dau invitatii la spectacol gratis tuturor. Zbor din masina si ma reped in vanzatoarea de la casa de bilete de la teatrul ala pe care-l gasisem.
- Doamna, va rog eu mult. Spuneti-mi unde-i teatrul x.

Siderata, putin confuza, femeia imi explica.

- Zic, hai, sa mergem. Acum stiu.

Dupa ce ma invart de vreo 3 ori pe strazile dn zona si vad aceeasi piata din toata unghiurile, reusesc sa nimeresc straduta cautata. Un banner mare imi arata ca, in sfarsit, gasisem ce cautam. Era 19.12 minute.

- Lasa-ma aici, in fata! Parcheaza si vino dupa mine.

"Da, sefa!" zic eu in gandu-mi si rasuflu oarecum usurata. Pana la urma ajunsesem, si nu intarziasem mai mult de sfertul academic.

O regula nescrisa spune ca toti talambii au noroc. Asa si cu mine la teatru. Nu coboara bine blonda, ca zaresc deja locul de parcare intr-o zona in care in alte conditii nu gaseam loc nici pentru o oglinda. Fac stranga 90 de grade de pe banda 1, tai cele tre benzi si asez Luluta regulamentar intre doua masini, dintr-o miscare. Cobor aruncand bezele din varful buzelor taximetristilor carora le taiasem calea. Intru in teatru. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, nici picior de blonda. In fata mea, un nene imi zambea fioros.


- Dumneavoastra?
- Eu? Hm... Eu am intarziat. Ce trebuie sa fac? fac eu pe ingenua
- Repede, dar repede, sus!

Si repede, repede, sus! Acolo, o doamna. Nu o mai las sa zica nimic.

- Eu am intarziat, ce fac?
- Repede, repede, la balcon.

Repede, repede, la balcon!Deschid usa, ma uit de blonda. Nici picior. Am pierdut blonda, gandesc eu in mintea mea. Aproape ca o luasem pe inventar. Eram in pragul unui dezastru national. Pun mana pe telefon sa o sun si dau sa ies din sala. Doamna de mai de sus ma impinge inauntru:


- Haideti, haideti! Si va rog sa va inchideti telefoanele.

Ma asez pe ultimul scaun din margine si im dau telefoanele incet. Ii dau blondei sms.

"Eu sunt la balcon, am intrat moca, tu unde esti?"

Moment in care se deschide usa, intra blonda, rasuflu usurata. Nu o pierdusem....

- A inceput de mult? intreb eu jenata....
- Nu, cand am intrat eu batea gongul.....

Si golanii au un Dumnezeu al lor. Piesa a fost geniala de-a dreptul, dar nu pot sa va spun nici cum s-a numit si nici unde se joaca. Blonda mi-a dat voie sa spun tuturor ca am devenit ultima golanca, dar sa nu dau amanunte, ca dau idei altora. Invat poporul sa intre moca la teatru si nu e frumos. In plus, ii suparam pe oamenii aia care ne-au invitat. Aici are dreptate! Pe mine m-a invitat ea si nu vreau sa o supar.

PROMIT OFICIAL CA DATA VIITOARE MA IMBRAC FRUMOS, MA IMPRIETENESC CU GOOGLE DIN TIMP, FAC TRASEUL INAINTE, SA FIU SIGURA CA NU GRESESC SI NU MAI FAC PE VICTIMA LA INTRAREA IN TEATRU. DACA N-AS TINE LA BLONDA ENORM SI DACA NU AS CREDE CA IN 49.9 LA SUTA DIN CAZURI ARE DREPTATE, AS FI ALTEL.

P.S. IN 50.1 LA SUTA DIN SITUATII, DREPTATEA E DE PARTEA MEA, DAR CAND E VORBA DE GASIT LOCURI SI DRUMURI, SUNT O GOLANCA IMPRASTIATA CE SE BAZEAZA PE ALTII, RECUNOSC.

CURAJ

- People should know when they are conquered!
- Would you, Quintus? Would I?

THE GLADIATOR


Curajul este acea stare in care ajungi sa accepti ca parerile celorlalti pot fi uneori cele care te fac sa evoluezi. Nu ma refer la orice fel de parere.

La scoala, la orele de istorie, am invatat ca o civilizatie superioara se impune intotdeauna in fata unor barbari; e pana la urma o regula a firii, cel superior gaseste intotdeauna calea cea buna.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand mi se spune, subtil sau mai putin: "Nu crezi ca ar fi bine sa faci aia, pentru tine....", raspund, preventiv, NU!!!!! Imi gasesc tot felul de scuze si reusesc sa demontez orice parere a oricui. E un fel de incapatanare nativa.

Ma gandesc apoi la acel ceva, rumeg si, uneori, recunosc. Da, ar fi mai bine asa....

Poate ca, intr-un fel, ma las cotropita, cucerita, demontata, si, poate, uneori nu realizez constient asta.

Impulsul evolutiei poate sta uneori in ceilalti; curajul ei, intotdeauna in noi.

RESPECT

Respectul nu se castiga, ci se invata.

Candva de mult, cineva imi spunea ca nu toti oamenii sunt la fel, dar ca fiecare merita atentia si respectul nostru, indiferent cat de rai, odiosi si crimiali sunt. Pe aceia, un cineva mai puternic ca noi toti i-a pedepsit si nu le-a dat voie sa invete de mici ce e respectul dezinteresat. Pe ei i-a lasat sa creda ca, prin orice fel de lupta, respectul celorlalti se castiga.

Detest suficienta, mandria, prostia si rautatea. Le arat respect, de la distanta, oamenilor care sunt asa.

Nu ma respecti? Inseamna ca nu te respecti pe tine!