Traim intr-o era a erorilor cotidiene ridicate la rang de societate post-modernista. Ne incapatanam sa trambitam VALORI si CREDINTE, pe ale noastre sau pe cele imprumutate de la cei mai stiuti decat noi. Incercam sa facem ce e bine, ce nu e rau, ce trebuie sau ce am invatat, la scoala, la biserica sau acasa. Uneori derapam si asteptam iertare de la un oarecare EL. (Cum altfel s-ar numi, daca nu un OARECARE, un absolut in care omenirea se incapataneaza sa creada ca CREDE.) Pe EL-ul salvator numit dupa credinte ce invadeaza politic fiecare lume a noastra l-am incarcerat in canoane, in tipare, l-am demonetizat in icoane, catedrale sau domuri, in carti sau in cutume trambitate din generatie in generatie. Ne inchinam la Dumnezeu, la Alah, la Budha sau, de ce nu, la o cornuta. Nu ne inchinam niciodata la sufletul nostru. El? Ei bine, el e doar o prelungire inutila a simturilor noastre pacatoase. Il inchidem in "ce e bine social", in " asa trebuie", in " o sa fie dupa aceasta viata", il alungam si-l complexam.
Unii ne trezim intr-o zi in care ne dam seama ca nu puteam trai fara adevaratii noi. Dar nici cu noi. Renuntam la tot acel TOT confortabil de zi cu zi si ne imaginam ca orice schimbare te duce la mai bine. Asteptam minuni, semne, insemne. Apoi, cand ele nu vin, ne indoim, ca Toma, si parca ne-am intoarce la viata de dinainte..... Putini avem curajul sa nu o facem si sa ne asumam ca, desi aparent gresit, chiar pierzator cu regulile celorlalti, sufletul nostru va castiga batalia cu Dumnezeul lui insusi...
Un comentariu:
nu gasesc capatul ghemului :)
aceeasi oana despa, urmasa de drept a lui emil cioran...
o cearta continua, neinteleasa, cu Dumnezeu, cu divinitatea si cu monstrii dinlauntru :)
Trimiteți un comentariu