Pentru a deveni suprem, şeful trebuie să se aleagă, obligatoriu, cu grave probleme de sănătate. Îşi antrenează intens respiraţia şi coloana pentru a se plasa, de fiecare dată, într-o poziţie superioară în ochii celorlalţi. Polipii trebuie să-i înfunde nasul când vorbeşte sfătos despre realizările lui sau nerealizările celorlalţi, iar scolioza să-i blocheze ferm bărbia în poziţia "drept în sus". Merge apăsat, salută din vârful buzelor, fără a avea nevoie, pentru asta, de chirurgia estetică, scrutează orizontul imediat în căutarea celor ce nu-i înţeleg menirea.
Se antrenează, în particular, pentru a fi cât mai autentic, iar asta îi ocupă mult din preţiosul lui timp ocupat. Are nevoie de pauze dese în care cugetă la binele superiorilor săi şi la necazul subordonaţilor. Uneori îşi arată faţa celor de jos şi împarte idei. Când nu e băgat în seamă, tună şi fulgeră, tot cu şi pe nas.
E pe cale de apariţie şi are şi o variantă supremă-absolut: şefa supremă!
Un comentariu:
Cu toate astea, seful are intotdeauna dreptate, insa asta nu-l impiedica sa faca si nedreptati. Pina la urma si viata de sef are avantaje si dezavantaje. Cu toate astea, per total, e bine sa fii sef daca tot exista expresia "esti sef!" atunci cind esti apreciat.
Trimiteți un comentariu