Ca orice aparţinător liniştit, am intrat în Spital. M-am gândit că mă opreşte cineva, că mă întreabă de sănătate, că măcar zice un mirific: "Fă, ce cauţi aici." Nimic!
Aşa că am plecat singură să caut lifturile despre care aflasem că m-ar duce la etajul potrivit. Unul superior. După ce am belmejit bezmetică pe holuri cu pereții jupuiți - de, nu i-am fotografiat, ca am zis ca am greșit eu calea - am descoperit minunea.
Nouă lifturi bune-bunuțe pentru cărat. Că doar nu e să urci 14 etaje pe jos cu bunătate de pacient avariat lângă tine. Și m-am așezat lângă ele. Mi-am zis, în gândul meu, că imediat urc și rezolv. Dar, normal, nu a fost să fie așa.
Mai întâi, am realizat că vreo câteva zeci de oameni așteptau si ei același lucru: liftul care nu venea.
Apoi, mi-am dat seama că nu toate lifturile sunt pentru mine: unul era pentru doctori, altul pentru personal, altul pentru mâncare, altul pentru blocul operator și un al cincilea, mai micuț, pentru cărat obiecte sanitare.
Așadar, mai rămâneam cu vreo patru.
Dar ce să vezi, la niciunul din alea patru nu mergea butonul să le chemi. Erau blocate și, inidferent cât de mult m-am chinuit, nu am reușit să le conving să mă asculte.
Trecuseră deja vreo 10 minute de consternare. Mă uit în jurul meu și urmăresc atitudinea celor care păreau mai experimentați: stăteau ca în bloc-start, și pe o parte, și pe alta, să vadă liftul care ajunge primul. Și când era momentul, năvăleau. Niciodată nu a ajuns liftul pentru pacienți....
Pe primul l-am ratat. Era indesat cu vreo 25 de persoane. Al doilea nu a vrut să mă ia, că eram prea mulți.
La al treilea am avut noroc. Era liftul de mâncare. Mergea la etajele pare și, deși aveam treabă fără soț, am zis că mă urc în el orice s-ar întâmpla.
Nu același noroc l-a avut și un domn cu piciorul în ghips și în cărucior. Trebuia să ajungă la 3, iar liftul mergea până la patru. Nu s-a riscat să o ia pe scări.
În lift, niște doamne extrem de "amabile", cu glume de șantier în ele: " Hahaha, vă face bine la sănătate să mergeți pe scări!"
De coborât, am coborât pe scări, ca să nu ajung jos mâine dimineață.
Eram consternată. Nici nu mai știu bine ce am filmat.
Dar mi-am propus ceva: să nu se mai repete a doua oară. Cum e un spital în care intră toată lume, le promit managerilor de aici să le arăt cum se vede spitalul lor de la mine din telefon. Cât mai mult și cât mai des. O să o fac cu perseverență până or să mă prindă. O să le arăt că pot intra oriunde fără să ma poată depista. Și voi scrie până liftul va deveni o prioritate națională. În calitate de plătitor cinstit de taxe, de cetățean, aparținător și pacient. De om revoltat, de persoană care le-a plins mereu de milă și i-a susținut.
Iar dacă politica lor de sănătate e selecția naturală a mersului pe scări, îmi permit să le urez un sincer: "Hai, sictir!"
3 comentarii:
Asa am patit eu acum ceva ani tot la universitar, cind cu piciorul rupt au vrut sa ma dea afara din liftul doctorilor.
Daca nu stiti, aflati de la mine ca puteati intra pana in blocul operator fara sa va intrebe cineva ceva. Debandada e totala si se pare ca se complac asa.
Daca nu stiti, aflati de la mine ca puteati intra pana in blocul operator fara sa va intrebe cineva ceva. Debandada e totala si se pare ca se complac asa.
Trimiteți un comentariu