SAPTAMANA PATIMILOR MELE

Arareori nu ma enervez. Mai exact, mai niciodata. Ma aprind usor si ard cu auto-combustie. Ma consum repede si imi revin imediat.

Azi nu am mai reusit. M-am enervat si m-a tinut. Inca ma MAI TINE.

Dimineata m-au enervat unii, apoi altele, apoi m-am enervat eu pe mine, apoi masina, apoi vremea, internetul, mancarea, telefonul, reteaua, tastatura. Ce nu m-a derenjat?!

Cel mai tare ma enerveaza nesimtirea si, nu stiu cum reusesc, dar de fiecare data cand dau de ea, nu pot sa ma deturez. Ma enervez ca-I accept. Ma enervez ca MA accept acceptandu-i. Ma enervez ca ma enervez pe mine si ca nu pot sa-i schimb pe ei.

Uneori mi-as dori ca nesimtirea sa doara, fizic. Imi place sa cred ca exista oameni care doar asa pot invata ceva. Sunt constienta ca si asta e o iluzie....

DACA

Toti visam. Arareori visele noastre devin realitate.

Daca insa tot ceea ce ni se intampla in fiecare zi, lucruri pe care nu le-am visat niciodata, ar disparea si ar deveni vise, ce am face?

Nu trebuie sa nu visam, spun doar ca ceea ce avem si merita nu trebuie niciodata transformat in vis, pentru ca atunci visul s-ar numi remuscare.

E usor ca visele sa devina realitate; niciodata, realitatea sa devina remuscare.