Faceți căutări pe acest blog

luni, 23 martie 2009

DACA

Toti visam. Arareori visele noastre devin realitate.

Daca insa tot ceea ce ni se intampla in fiecare zi, lucruri pe care nu le-am visat niciodata, ar disparea si ar deveni vise, ce am face?

Nu trebuie sa nu visam, spun doar ca ceea ce avem si merita nu trebuie niciodata transformat in vis, pentru ca atunci visul s-ar numi remuscare.

E usor ca visele sa devina realitate; niciodata, realitatea sa devina remuscare.

9 comentarii:

Nadina Câmpean spunea...

in ultima vreme mi0e tot mai greu sa cred ca e usor ca visul sa devina realitatea, dar cu siguranta ca va trece odata cu astenia de primavara :)

Mr. Chocolate spunea...

felicitarile mele sincere, Oana :)
a fost o placere sa ajung sa te cunosc (macar prin intermediul cuvintelor scrise) si placerea se mentine :)

cineva care te "viziteaza" zilnic :)

Dan Gheorghe spunea...

sunt si momente in care un vis e mai frumos decat realitatea. si mai dureros e cand nu-ti mai aduci aminte de visul tau...

eu... spunea...

Cred doar ca nu trebuie sa regretam ce-am facut....Si atunci nu se instalează remuşcarea...

Laura Ion spunea...

Ce să scriem despre vise, ori despre visuri?
Că, de la o vârstă încolo, începem să le pierdem, odată cu ele plecându-ne din suflet o parte din noi înşine?
Că, de multe ori, pentru a ni le împlini, trebuie să renunţăm la unele principii, sau, dacă n-o facem, renunţăm la VISUL ÎNSUŞI?
Că, taina întru care ele se nasc, ele cresc şi se dezvoltă este chiar propria respiraţie, în lipsa lor – vieţile noastre fiind tot mai terne?
Că, în multe cazuri, forţa visului nostru devine şi forţa vieţi altuia/altora?
Că, în majoritatea cazurilor, prin vise/visuri devenim, ne împlinim, ne căutăm şi ne găsim/regăsim – PENTRU-A PUTEA TRĂI ÎMPREUNĂ pe această albastră şi minunată planetă?

Laura Ion spunea...

Ce să scriem despre vise, ori despre visuri?
Că, de la o vârstă încolo, începem să le pierdem, odată cu ele plecându-ne din suflet o parte din noi înşine?
Că, de multe ori, pentru a ni le împlini, trebuie să renunţăm la unele principii, sau, dacă n-o facem, renunţăm la VISUL ÎNSUŞI?
Că, taina întru care ele se nasc, ele cresc şi se dezvoltă este chiar propria respiraţie, în lipsa lor – vieţile noastre fiind tot mai terne?
Că, în multe cazuri, forţa visului nostru devine şi forţa vieţi altuia/altora?
Că, în majoritatea cazurilor, prin vise/visuri devenim, ne împlinim, ne căutăm şi ne găsim/regăsim – PENTRU-A PUTEA TRĂI ÎMPREUNĂ pe această albastră şi minunată planetă?

Paul Dimulescu spunea...

Realitatile devenite vis as zice ca se numesc amintiri, nu remuscari (macar pentru linistea noastra sufleteasca).

O realitate a mea de acum 10 ani era ca scoteam sub 10 secunde pe 50 de metri. Acum.. în zece secunde nici macar nu apuc sa plec de pe loc. Daca m-ar prinde remuscarile pentru conditia fizica actuala.. as ajunge rau. Asa, prefer sa-mi zic: "da, bai, in schimb sunt dastept!" si sa bag regretele în sertarul "amintiri". Pentru caci, vorb-aia, ce-i un nume.. ?

S-apoi una-i una, doua-s mai multe: acum traiesc chestiuni care în urma cu 10 ani erau vise. I rock, care vrea sa zica nu merg în pierdere.

Mr. Chocolate spunea...

my blog misses you :)

Mr. Chocolate spunea...

din pacate, mai rar decat te vad eu pe tine ;)