Faceți căutări pe acest blog

luni, 15 decembrie 2008

LA VITA E BELLA

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la amintirile mele, ma apuca asa o nostalgie... Mai demult, un cineva imi spunea ca nu exista uitare; am invatat insa ca uitarea poarta in ea germenii impacarii cu noi. Si mai demult, un altcineva ma ameninta ca gesturi, cuvinte, lucruri nu pot fi decat ale noastre, pentru totdeauna si ca nu le pot doar eu repeta. N-a fost asa... Viata mi-a demonstrat ca poti spune si face aceleasi lucruri de un milion de ori, de milioane de milioane de ori. Mai demult decat mai demult, in Antichitatea existentei mele trecatoare,(hmmmm - asta aproape am uitat de tot), un alt-altcineva ma facuse sa cred ca noi alegem pentru viata. Dar viata a ales pentru mine.



Azi? Hm.... Azi!? Azi, nimic. Azi am reinvatat ca in viata poti gresi de milioane de ori, niciodata sa nu gresesti fata de sufletul tau....

6 comentarii:

pantacruel spunea...

hm... un text frumos. si bine ales :)

OANA DESPA spunea...

nu e usor sa-ti faci viata frumoasa sau sa gasesti lucuruile frumoase din ea si sa nu le mai pierzi.

merci

Mr. Chocolate spunea...

Certe notti ti senti padrone di un posto che tanto di giorno non c'è..
Certe notti se sei fortunato bussi alla porta di chi è come te.

iuliana spunea...

Sper sa nu fie grav ceea ce te-a indemnat sa asterni pe "hartie" aceste ganduri.
Eu cred ca cine isi doreste cu adevarat sa se bucure de viata si sa nu piarda nici o clipa frumoasa traita trebuie sa indeplineasca doar 2 conditii:
1. sa fie OM in toate sensurile expresiei;
2. sa isi doreasca cu adevarat sa se bucure de viata si sa se lupte cu el insusi cateodata pentru asta;

the friend spunea...

Ok.. te bucuri de viata, e roz, frumos... Primesti o lovitura, cazi... dar viata inca e frumoasa... asa ca te ridici, te scuturi, mergi mai departe...
Rozul si-a mai pierdut din intensitate, dar nu-i nimic, tu te bucuri in continuare, incerci sa vezi partea buna a lucrurilor... Si apoi iar te loveste... tot universul ti se prabuseste... te chinui, te intrebi... dar pana la urma decizi sa te ridici din nou... si rozul devine din ce in ce mai sters...
Dar cat mai poate dura pana rozul se va transforma in cu totul alta culoare? una stearsa si trista... dar cea adevarata pana la urma... din pacate...

viorica iovan spunea...

Mai demult, un cineva imi spunea ca nu exista uitare; am invatat insa ca uitarea poarta in ea germenii impacarii cu noi. ...............

. UITA CA SA TE APERI DAR NU DE TOT, TOT CA SA TE APERI!