Mi-e dor de iarna, de aceea in care lemnele mocneau intr-o soba cu gaze la bunici, de serile cand afara ningea, iar noi, in casa, mancam placinta din dovleac copt si ascultam povesti nevreodata scrise.
Mi-e dor de sunetul zapezii strivite sub bocanci mari de colindator, de rontaitul de mere si covrigi, de imaginea obrajilor lor atat de rosii. Mi-e dor sa-mi doresc sa ma duc si eu cu colindul prin sat, desi niciodata nu am avut curajul acesta.
Mi-e dor de vara, de aceea in care in fiecare zi bunica-mea se ruga frenetic sa ma dau jos din cires si de fiecare data ii spuneam ca mai am putin de citit din carte. Mi-e dor sa aud ca un om mai are nevoie si de mancare ca sa traiasca.
Mi-e dor de serile in care adunam insecte, sa am cel mai tare insectar, si-l aveam. De cearsaful alb, agatat pe culme - ispita pentru zburatoare. Mi-e dor sa joc sah cu bunica-meu si sa ma lase sa-l bat aproape de fiecare data si de boscoradeala bunica-mii - iar imi murdarest lenjeria sau mai lasa copilul sa doarma.
Mi-e dor de toamna, de aceea in care o obligam pe maica-mea sa-mi impleteasca parul cret. Sa nu va inchiuiti ca era mica, nu, eram ditamai golanca de liceu. Imi placea atat de mult cum se juca cu parul meu, incat nu voiam sa inteleg in ruptul capului ca parca nu merge sa ma duc cu parul zburlit la scoala.
Mi-e doar de primavara, de cea a vietii mele. De lipsa de griji, de vacante, de maidan, de toti copii - si cei pe care-i bateam si cei de la care mancam bataie. Mi-e dor sa ma parasca cineva ca am facut vreo boacana. Mi-e dor!
Dar cel mai dor mi-e de oameni. De cei care nu mai sunt aici si de cei care, in fapt, nu au fost niciodata. De dorul asta imi va fi intotdeauna extrem de dor.
Asta fuse o leapsa, de la Dan. Sa mearga la Ioana si la Nico, si la cine o mai vrea ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu